Binecuvantarea de a fi mămică de gemeni
Toata viata am admirat si am fost fascinata de gemeni. Mi se pareau asa de deosebiti si mamicile lor speciale si pline de resurse. Dumnezeu mi-a ascultat ruga din adancul inimii, pe care nici eu cred ca nu o realizam, si am devenit mamica de gemeni in cea mai frumoasa combinatie- fata si baiat.
Povestea noastra incepe dupa ce am pierdut o sarcina la doar 6 saptamani din motive medicale. Am ramas cu un gol adanc pe care doar sotul meu l-a simtit aproape la aceeasi intensitate. Punctuletul pe care l-am vazut la ecograf nu mai era. Bucuria a devenit tristete fara margini si toata experienta medicala din acea noapte groaznica. Dorinta noastra de a avea un copil a devenit si mai puternica si a fost repede implinita de un test de sarcina pozitiv pe 3 iulie 2012. Totusi cea mai mare surpriza a fost la ecograful de pe 13 iulie cand doamna doctor mi-a spus ca apar de data aceasta 2 punctulete. Nu-mi venea sa cred si imi tremura mana pe telefon cand mi-am sunat sotul si parintii. Din atatea mame eram cea aleasa cu 2 binecuvantari. Pluteam pe strada spre casa si nu-mi venea sa cred. Timpul a trecut repede si in ciuda temerilor doamnei doctore ca nu vor ramane amandoi ei au crescut cuminti la mami in burtica. Au fost si greturi si varsaturi. La un moment dat nu puteam deschide frigiderul fiindca mirosul de mancare era amplificat prea mult. Burtica a crescut foarte repede si mare. Eram atat de mandra de ea. Au existat si probleme medicale si vizite la urgenta noaptea, dar au trecut.
Totusi in dimineata de 2 ianuarie 2013, la aproape 31 saptamani, fetita s-a grabit sa ne cunoasca si mi s-a rupt apa ei. Am avut un soc deoarece nu eram pregatita, nici moral nici cu bagajul gravidei. Niciun moment nu am acceptat ca exista posibilitatea sa nasc prematur, desi erau pobleme de sanatate. In situatia data sotul a condus vijelios spre spital. Am fost luata in primire de o doctora super care m-a calmat si am ajuns la cezariana. Singurul gand care imi invada mintea era sa-i aud plangand incat sa stiu ca traiesc. Si acel moment a fost la 16.42. I-am auzit plangand si am apucat sa-i vad ca 2 sarmalute si i-au luat rapid. Atunci nu intelegeam de ce si chiar ii asteptam la alaptat la terapie intensiva ca si celelalte mamici. Realitatea era alta si m-a lovit dur a doua zi dupa ce toata noaptea nu am putut dormi. Am inteles ce inseamna prematurii. Erau mici, slabi la 1800 grame si luptau sa respire pentru viata lor. Erau izolati in incubatoare si aveau numeroase episoade de apnee. Am avut un soc cand mi s-a spus ca primele 72 de ore sunt critice pentru ei.Toata lumea ma suna sa ma felicite si eu nu puteam raspunde fiindca plangeam mai mereu. Nu o sa uit niciodata cum mergeam mamicile de prematuri la muls si ne incurajam reciproc ca o sa fie bine, dar ne sarea inima la un sunet mai strident al aparatelor de disperare sa nu aiba ceva copilul propriu. Am avut numeroase colege de camera. Mame care nasteau la termen si in 2 zile plecau. Le priveam cu invidie. Totusi incet incet gemenii si-au revenit si dupa 8 zile la terapie intensiva i-am primit in camera. Erau atat de mici la 1600 grame si imi era frica si sa ii schimb. Dupa inca 11 zile am plecat acasa unde am inceput noua viata in 4. Au mai fost multe clipe grele. La 2 luni au facut bronhopneumonie si fetita a fost ventilata mecanic. Atunci am realizat ca viata mi s-a schimbat definitiv. Ei sunt viata mea. Ma uit la ei si ma doare si cand tusesc. Acum sunt mari la 1 an si 2 luni, mai putin sensibili si foarte nazdravani. Fiecare dar are un pret. Nu regret nicio clipa ca am gemeni. Ei sunt minunea si speranta mea.
Zamfir Livia- 27 ani. Pitesti